Johann Wolfgang von Goethe
Johann Wolfgang von Goethe (*28 august 1749, Frankfurt am Main - †22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.
Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe, înalt funcţionar de stat, şi al Katharinei Elisabeth Textor, a primit o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza). În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Lipsca. În acest timp scrie primele poezii Neue Lieder ("Cântece noi"), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten ("Capriciul îndrăgostitului"). Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Kätchen Schönkopf. Refăcut sufleteşte, se transferă în 1770 la Universitatea din Strassburg, unde îşi continuă studiile juridice. Aici întâlneşte pe filozoful Johann Gottfried Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang ("Furtună şi Avânt"), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe, învăţându-l să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate, în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile.
În 1771 se stabileşte la Frankfurt în calitate de avocat. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) şi un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca şi în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legile sale proprii. În 1773 dă la iveală drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povestiri scrisă cu câţiva ani mai înainte. Aceasta a fost prima dramă germană modernă şi a deschis calea teatrului istoric popular.
În timpul unei perioade de cincisprezece ani, iniţiată la Strassburg şi continuată până la plecarea la Weimar, producţia lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă de la ingenuitatea populară din Heidenröslein ("Măceşul") până la graţia de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter ("Flori mărunte, frunze mici"). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni din Faust (aşa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele "cântecele lui Gretchen". În 1772 se întoarce la Frankfurt şi publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland ("Zei, eroi şi Wieland") şi romanul Die Leiden des jungen Werthers ("Suferinţele tânărului Werther"), în care exprimă revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societăţii într-un stil plin de încărcătură emotivă. Romanul Werther a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat al curentului Sturm und Drang.
La 7 noiembrie 1775 Goethe este chemat la Weimar, unde devine ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August. Din producţia literară a anilor petrecuţi în Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer ("Pescarul"), Erlkönig ("Regele ielelor"), poemele Wanderers Nachtlied ("Cântecul nocturn al drumeţului"), Gesang der Geister über dem Wasser ("Cântecul nălucilor deasupra apelor") precum şi drama Iphigenie auf Tauris ("Ifigenia în Taurida"). În 1782 Goethe a primit un titlu nobiliar. Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă al culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu. Întors la Weimar în 1788, este primit cu răceală, publicarea povestirilor Römische Elegien ("Elegii romane") provoacă chiar indignare, ce culminează când Goethe se căsătoreşte cu modesta florăreasă Christiane Vulpius. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reuşeşte să-l reechilibreze sufleteşte.
Goethe în Italia - Tablou al pictorului J.H. Tischbein
Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Hermann und Dorothea (1797), Wilhelm Meisters Lehrjahre ("Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister", 1796) precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit ("Poezie şi Adevăr", 1809-1831).
Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. Adevărat poem universal, Faust este o creaţie care însumează căutări şi concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului prin acţiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii şi civilizaţiei apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acţionismul voluntar din Faust II.
Goethe a fost nu numai un mare creator de artă, ci şi un remarcabil naturalist. Promotor al evoluţionismului, a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea Versuch, die Metamorphose der Pflanzen zu erklären ("Încercare de explicare a metamorfozei plantelor", 1790). În lucrarea Zur Farbenlehre ("Teoria culorilor"), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale.
Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe, înalt funcţionar de stat, şi al Katharinei Elisabeth Textor, a primit o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza). În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Lipsca. În acest timp scrie primele poezii Neue Lieder ("Cântece noi"), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten ("Capriciul îndrăgostitului"). Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Kätchen Schönkopf. Refăcut sufleteşte, se transferă în 1770 la Universitatea din Strassburg, unde îşi continuă studiile juridice. Aici întâlneşte pe filozoful Johann Gottfried Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang ("Furtună şi Avânt"), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe, învăţându-l să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate, în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile.
În 1771 se stabileşte la Frankfurt în calitate de avocat. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) şi un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca şi în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legile sale proprii. În 1773 dă la iveală drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei povestiri scrisă cu câţiva ani mai înainte. Aceasta a fost prima dramă germană modernă şi a deschis calea teatrului istoric popular.
În timpul unei perioade de cincisprezece ani, iniţiată la Strassburg şi continuată până la plecarea la Weimar, producţia lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă de la ingenuitatea populară din Heidenröslein ("Măceşul") până la graţia de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter ("Flori mărunte, frunze mici"). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni din Faust (aşa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele "cântecele lui Gretchen". În 1772 se întoarce la Frankfurt şi publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland ("Zei, eroi şi Wieland") şi romanul Die Leiden des jungen Werthers ("Suferinţele tânărului Werther"), în care exprimă revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societăţii într-un stil plin de încărcătură emotivă. Romanul Werther a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat al curentului Sturm und Drang.
La 7 noiembrie 1775 Goethe este chemat la Weimar, unde devine ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August. Din producţia literară a anilor petrecuţi în Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer ("Pescarul"), Erlkönig ("Regele ielelor"), poemele Wanderers Nachtlied ("Cântecul nocturn al drumeţului"), Gesang der Geister über dem Wasser ("Cântecul nălucilor deasupra apelor") precum şi drama Iphigenie auf Tauris ("Ifigenia în Taurida"). În 1782 Goethe a primit un titlu nobiliar. Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă al culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu. Întors la Weimar în 1788, este primit cu răceală, publicarea povestirilor Römische Elegien ("Elegii romane") provoacă chiar indignare, ce culminează când Goethe se căsătoreşte cu modesta florăreasă Christiane Vulpius. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reuşeşte să-l reechilibreze sufleteşte.
Goethe în Italia - Tablou al pictorului J.H. Tischbein
Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Hermann und Dorothea (1797), Wilhelm Meisters Lehrjahre ("Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister", 1796) precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit ("Poezie şi Adevăr", 1809-1831).
Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. Adevărat poem universal, Faust este o creaţie care însumează căutări şi concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului prin acţiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii şi civilizaţiei apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acţionismul voluntar din Faust II.
Goethe a fost nu numai un mare creator de artă, ci şi un remarcabil naturalist. Promotor al evoluţionismului, a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea Versuch, die Metamorphose der Pflanzen zu erklären ("Încercare de explicare a metamorfozei plantelor", 1790). În lucrarea Zur Farbenlehre ("Teoria culorilor"), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale.
sursa:wikipedia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu